Amintiri din martie: Pe Coclauri prin Cheile Plaiului și Poarta Zmeilor

Pornim din Cluj pe la 7:30 dimineața, iar de la Turda urcăm pe Valea Arieșului. După ce trecem prin Rimetea (Torockó) și Colțeşti (Torockószentgyörgy), ajungem, cotind pe un drum neasfaltat, în satul Izvoarele (Bedellő), pe la 9:00. După încă 15 minute și o turmă de căprițe intrăm în strâmtoarea Cheilor Plaiului, pe unde urcăm cam două ore, pe un covor gros de frunze uscate, printre cascade superbe, stânci de calcar acoperite cu mușchi și flori de primăvară, creste dantelate și formațiuni de tip "babe", spre Platoul Bedeleului (Bedellői Karsztplató). Cărarea e o brână îngustă pe versantul sudic al vârfului Cornului (1238 m), unde se întâlnesc niște grohotişuri superbe, la poalele crestelor de calcar, ceea ce este atipic pentru Apuseni, dând locului mai degrabă un iz de mini-Piatra Craiului. Obișnuit cu altitudinile meridionalilor, mă așteptam să fiu mai plictisit de Trascăul mai "pitic", dar peisajele, sunt, totuși, de o savoare pe care camera noastră de smartphone nici nu reușește să o prindă, iar feelingul e cât se poate de montan.

Către izvor, valea Plaiului se lărgește mult, formând un soi de circ ce se termină pe creastă. De aici incepe să se deschidă Platoul Bedeleului, golaș, batut de vânt puternic și presărat,  pe alocuri, cu arbuști și cu paduri de  carpen, gorun și larice în vale, spre Sălciua (Alsószolcsva) și Poşaga. Mi s-a parut destul de ciudat peisajul acesta de pajiște alpină, la nici 1250 m altitudine...
Pe acest platou e un țugui cu un stâlp cu indicatoare, dar, dacă mergeți pe acolo, atenție! Săgeata care indica traseul nostru (spre Poarta Zmeilor, pe cruce roșie) are o deviere de mai mult de 45° de la poteca in sine, iar marcajele lipsesc cu desăvârșire pe o distanță destul de mare. Din această cauză, pe bază de hartă, busolă și instinct am coborât mult spre stânga direcției indicate de săgeată și tot am ratat traseul, am intrat pe o potecă cu deviație de vreo 5° spre N, față de cea corectă. Urmând o văioagă largă, după un timp găsim ruinele unui vechi refugiu (din cate am aflat ulterior), dar nici un marcaj sau indiciu că am fi pe drumul cel bun. Acolo am dat de o turmă de vreo 7-8 căprioare care dormeau in iarba înaltă și uscată, și care au sărit,  speriate, la apropierea noastră,  dar s-au oprit, apoi, să ne inspecteze, curioase. După încă puțin timp de mers printr-un veritabil covor de ghiocei, constatăm că valea se termină brusc în peretele abrupt marcat pe hartă.

Ne mai învârtim pe acolo, încercând să găsim marcajul. Nici vorbă. Găsim, în schimb, un promontoriu însorit,  unde facem o scurtă pauză și cateva poze cu Valea Arieșului pe la Poşaga, pereții stâncoși ai Muntelui Mare și platoul încă înzăpezit al Vlădesei. Apoi ne mai învârtim. Mai cercetăm harta, constatăm că peștera trebuie să fie în versantul stâng, pe al cărei coastă urcăm și găsim urme proaspete și...uhm...caca, de ursuleț. De pe culme, vedem că nu vedem nimic ce ne-ar da un reper. Eu am început să o iau personal. "Cum, nu suntem capabili să găsim un traseu?!" Decidem să ne întoarcem la stâlpul cu indicatoare. La vreo 400-500 m VNV de țugui, după multe eforturi de atenție, zăresc un stâlp vopsit alb-negru, spre care ne îndreptăm...să ne încercăm norocul. Într-adevăr, poteca noastră cu cruce roșie continua de acolo, și pe deasupra destul de bine marcată. Dar am pierdut deja mult timp, așadar, chiar dacă întindem bine pasul pe porțiunea rămasă,  ajungem la Poarta Zmeilor (Sárkánykapu) abia la ora 14:30, cu o întârziere de 2,5 ore față de planul inițial. Poarta este o superbă formațiune calcaroasă, asemănătoare cu Zaplazul din Crai sau Fereastra Zmeilor din Făgărași ( se pare că nu doar in Trascău bântuiau zmeii în timpurile mitice). Imensa poartă de piatră străjuiește peștera cu același nume (magyarul Bedellői Cseppkőbarlang), cu stalactite, stalagmite și lilieci adorabili.

Mâncăm destul de grăbiți,  pentru că vantul rece, care vuia prin Poartă ca spiritul balaurilor de demult, ne tăia în carne. Ceaiul cald din termos face minuni. La ora 15:00 pornim inapoi pe drumul deja cunoscut și inainte de ora 16:00 suntem deja pe creasta de deasupra văii Plaiului, iar în scurt timp facem deja poze, din Chei, peisajului ce se deschide între Izvoarele, Colțeşti și Vălişoara (Torockógyertyános). În jurul orei 17:45 recuperăm mașina din centrul satului Izvoarele, dar, din cauza rătăcirilor de pe platou, constatăm că nu mai avem timp pentru urcarea Pietrei Secuiului (Székelykő) -ar dura cca 2,5 ore, exact timpul pierdut sus- așa că vizităm rapid Cetatea Trascăului din Colțeşti  (Torockószentgyörgyi Vár), care a aparținut până în secolul al XVII-lea familiei Torockóy, facem poze Pietrei Secuiului, poleită în lumina asfințitului, și ne întoarcem la Cluj aerisiți si cu un zâmbet larg, tipic momentelor post-tură. Care nu ați fost pe acolo, mergeți, cât de repede!

Amintiri din vară: Călătorie pe Piatra Mare și în suflet

  Am ajuns la cabană fix înaintea furtunii. Amu plouă, tună, fulgeră,  dar numai până pe la 5-6, cică. Apoi direcția Vârful Piatra Mare! Câțiva liceeni dezorientați și bătuți de ploaie, nepregătiți, au găsit adăpost în cabană. Îi ajutăm din trusa medicală. Săracii trebuie să coboare pe ploaie. La cabană se aglomerează, se retrag grupuri-grupuri din fața vremii urâte. Plouă și iar plouă,  iar norii se rostogolesc pe versantul Pietrei. Copiii prinși de ploaie sunt înghețați și uzi. Le dăm pături, polare uscate, care ce avem.
  Un munțoman își trage pelerina de ploaie și apucă bețele: "Eu mă duc în sus pe vârf, nu mai aștept să se oprească ploaia." "Eu mai stau jumătate de oră, poate-poate, dacă nu - mă pornesc și eu", zic. La ora 16.45 încă plouă mărunt şi des. Mă echipez și mă pun la drum, pe poteca pietroasă ce taie colțul de pădure din jurul Şurii de Piatră, mai sus de cabană. Pe când dovedesc penultimul urcuş pieptiş, se domolește și vremea, iar peisajul se deschide magic de la balconaşul de stâncă din cotitură: Ciucaş, Baiului, Neamțului oglindesc soarele aproape asfințit în aerul limpede de după ploaie. Nu mă abțin și urc din vârf în vârf,  toate piscurile ce înconjoară platoul golaș, lăsând la urmă Vârful Piatra Mare, cireașa de pe tort. Ciobanul din Coada Pietrei Mari duce oile în jos și șase-şapte zăvozi incep să bată către mine furioși, dar până fac înconjurul stâncăriei turma e deja aproape la stână și câinii mă lasă în plata Domnului. Bucegi, Crai, Postăvar - se înșiră salbă de pietre albe și păduri, în capăt cu Brașovul. Soarele dispare în valuri de roșu după Piatra Craiului. Trebuie să cobor, să ajung pe lumină la cabană! Îndes rapid un baton de Făgăraș și pornesc in forță, când -ce să vezi? Vestita ursoaică din zonă a ieșit cu doi pui mici de tot la plimbare, ori după cină (ciuperci, fructe, jir și ghindă și alte cele ce le mănâncă urșii când nu sunt la greu), la vreo sută de metri în jos de cărare. Lumina e proastă, camera foarte slabă, nu reușesc să îi prind în poză, din păcate. Asta e. Strig de vreo două ori, Martinica o ia la fugă cu pufoșeniile după ea și eu îmi văd de drum, până la cabana unde mă întâmpină Gyopár și Brúnó, ciobăneștii albi ai casei. Cabanierul se întoarce cu măgarii încărcați de provizii, iar muntele se adâncește în crepuscul. Mă duc să mănânc o fasole, apoi somn. Mâine am de străbătut cel mai sălbatic sector al Pietrei Mari: Peștera de Gheață și  Șirul Stâncilor.

                                                                                     ***

  Noaptea coboară din cotloanele muntelui și, curând, poiana dintre vârful Pușcaș și Șura de Piatră încremeneşte într-o beznă rece, cu cabana în mijloc. Doar luminile Brașovului licăresc din depărtare, o lume pe care o vezi, o știi, dar ai lăsat-o deoparte. Aici e timp împietrit și liniște. Frigul nopții senine de după o zi cu furtuni înțeapă obrajii. Deasupra vârfurilor de pin, stelele Carului Mare împung perdeaua neagră, apoi altele, răzlețite pe întinsul cerului. Și Luna! Plină, splendidă în noblețea ei vrăjită, veghează asupra farmecelor legate în râpele împădurite, în adâncuri și în noi.
Urc treptele cabanei ca prin vis, cu pielea înfiorată de răcoare. Sunt singurul turist, iar patul meu, sub geamul mansardei, e scăldat în lumină albastră-argintie. Mă cuibăresc în sacul de dormit și somnul mă cotropeşte lin, legănat de mireasma de lemn și tăcerea unei lumi de stâncă.

                                                                                       ***

  Dimineața vine veselă și blândă, împrăștiind raze calde peste culorile vii, văratice, ale împrejurimilor. Parcă nici nu ar fi fost acea întunecime rece și solemnă in ceasurile dinainte. Pajiștea se pictează în albastru, auriu și verde, lumina limpede se împrăștie în nestemate prin boabele grele de rouă. Izvorul din marginea pădurii mă trezește cu apă proaspătă. Mănânc iute, din brişcă, și îmi strâng bagajul. Am destul timp să ajung acasă, aș mai și zăbovi în sânul Pietrei Mari, dar poteca mă cheamă cu șuier și freamăt, din văi.
  Mulțumesc de primire, dau ziua bună și pornesc în pas sprinten in jos, de unde răzbate o adiere ușoară și verde crud.
 
  Uneori timpul capătă alte dimensiuni decât cele obișnuite, uneori mintea noastră se agață de fiecare frunză întâlnită în cale, alteori sufletul se avântă în încercări nesăbuite de a cuprinde întreaga fire a naturii, acea măreție sublimă, înfricoșătoare și minunată, sărbătoare a vieții în iminența morții, care m-a împins întotdeauna în revelația sacrului. Cert este că după ce am colindat felurite locuri și am trăit de la exaltare la spaimă, cu trupul gemând de oboseală și fără vreun ceas la mine, am ajus la picioarele muntelui, în Dâmbul Morii, între familii sedentare care făceau, comod, grătarul de sâmbătă. "E ora douăsprezece și patru minute" - îmi spune o băbuță cumsecade. Deci au trecut două ore de când am pornit de la cabană... Acum înțeleg de ce mă dor toate! Traseul era de vreo patru, dar realizez că nu am avut măcar o clipă tendința de a încetini sau a lua vreo pauză, calea mă purta fără împotrivire din partea mea.
  Și poate mi-ar fi plăcut, privind înapoi, să păstrez în fotografii traversarea Poienii Baciului cu ierburile dese și ude, până la pieptul omului, sau pădurea de conifere uscate dinspre vârful Piatra Mică, unde am nimerit într-o explozie de gălbiori, hribi și iuțari, urmele proaspete de urs și cerb din adâncimile luxuriante ale codrului de lângă Peștera de Gheață, unde natura triumfă pentru că rareori trece picior de drumeț. Sau coborârea pe povârnişul abrupt de sub mărețul Șir al Stâcilor aplecate deasupra potecii care pică liber între desişuri de brad - cel mai dificil traseu marcat din întregul masiv- unde m-am și dus de-a dura de vreo două ori, apoi șerpuirea pe serpentinele și cumpenele de apă ale Drumului Țiganilor, până în câmpul zumzăind de gâze de la Dâmbul Morii. Poate și ursoaica cu pui de aseară sau acea incredibilă Lună. Dar unele lucruri nu le putem lua cu noi acasă. Rămân în inima Muntelui, jertfă lui, împreună cu fărâme din sufletul nostru, să ne cheme, necontenit, înapoi.

Pe Coclauri: Album "impresionist" cu Postăvarul

Traseu: Poiana Brașov - Carieră - Vâlcelul lui Schmauz - Poiana Drester (1305 m) - Peștera de Lapte - Poiana Ruia - Cabana Postăvaru (Julius Römer Hutte - 1604 m) - Poiana Ruia - Sulinar - drumul Lehmann - Pârtia Bradul - Poiana Brașov.

  Pornesc, hotărât, pe la ora 14.00, luând în piept Vâlcelul abrupt și înzăpezit al lui Schmauz. Înaintea mea se întind câteva urme de căței, apoi pe versanți se văd mărturiile trecerii unui grup de căprioare. Zăpada e mare și proaspătă, eu sunt cel ce deschide traseul pentru oameni... Mă opresc și mă intorc spre Poiana Brașov: soarele bate pieziș peste creste; valuri de pădure se încalecă spre goliciunea Țării Bârsei, unde Măgura Codlei stă singură și ursuză. Fac vreo două fotografii...dar observ că imaginile capătă tuşe de Monet ori Renoir, căci  telefonul meu nu prea știe să facă poze. Nu-i bai, sunt bune și așa. Lasă loc pentru imaginație. Urc pieptiş printre brazi încărcați de zăpadă grea. Din loc în loc, se vede pe unde au trecut căprioarele, lăsând gropițe adânci cu copitele, ori câte o vulpiță, în salturi peste nămeți. Curând zăresc, îngrădit țărăneşte, izvorul de sus, cu rezervorul de apă.

  Intru, pare-se, în Poiana Drester, la răscrucea de trasee. Se poate apuca înspre Valea cu Apă și de-acolo spre Brașov, prin Poiana Stechil sau spre Pietrele lui Solomon. Se poate lua și coasta de-a dreptul, spre Vârful Crucurul Mare, apoi mai lin, trecând printre codri uscați și sumbri, spre Ruia și Cristianul Mare. Dar planul meu este să tai spre Peștera de Lapte, o atracție aparte pentru zona Masivului Postăvarul. Tot spre dreapta, pe "bulină albastră". Drumul este cu desăvârșire virgin, iar poteca se ghicește numai mulțumită coastei ce se semețeşte abrupt, lăsând doar o brânuță îngustă și troienită, presărată, din loc în loc, cu copaci marcați. Valea e prăpăstioasă, brazii sclipesc sub raze și se scutură, câteodată, de zăpadă. "Ochii-verzi, zăpada-i albă..."-cântecul mi se fredonează în minte, de la sine. Oare e despre o brăduță?

  Din nou urme de căprioare, sub stânci cu muşchiul moale, poleit cu alb. Și enorm de multă liniște, deși sub noi furnică stațiunea. Acea liniște adâncă și sacră, de care sunt însetat ori de câte ori decid să pornesc pe cărări, de unul singur. Și deodată, surpriza zilei! Urmele unei mici haite de lupi, de patru-cinci capete, în șir perfect. Au venit pe potecă, cel mai probabil în dimineața asta, în direcția din care urc eu. Au ajuns până in dreptul meu, apoi s-au pierdut în vale, în desişuri. Îmi reiau drumul spre peșteră, pe șirul pașilor de lup, pășind cu atenție pe zăpada afânată ce îmbracă poteca îngustă.

  Peste puțin timp se cască, tăiată în piatră, gura de monstru preistoric a Peșterii de Lapte, cu dinți din țurțuri de gheață. În jurul ei zăpada e neatinsă, deci, dacă vreun Martinel o folosește ca adăpost vremelnic, acum sigur nu e acasă. Înăuntru, farmecul pastei de calcar lăptos e întregit de un veritabil spectacol al apei încremenite de ger. În cotloane, lilieci cu puful glazurat cu promoroacă dorm fără vreo grijă.

  Dar e timul să pornesc, mai e de mers și deja e ora trei și un sfert (bine, indicatorul mi-a spus că e drum de două ceasuri până aici, dar se poate înjumătăți timpul lejer, chiar și pe iarnă).
Urmele de lup continuă, pe poteca mea, înspre creasta Crucurilor. Le părăsesc abia când o mică poieniță cu brazi masivi si împovărați de omăt vestește apropierea noii răscruci, cea cu traseul dinspre Crucurul Mare spre Poiana Ruia. E incredibil, câtă sălbăticie și tăcere poate poposi în codru iarna, chiar dacă, pe alocuri, se vedeau hotelurile și pârtiile de ski! Mă simt descătușat de oameni, de oraș, de cele lumești. Cel al codrului își intră în drepturi. "Picioare de cerb/ Peste prag nu trec/ Nu calcă-n cenușă/ Da calcă pe frunză/ Nici coarne de cerb/ Peste prag nu trec/ Nici buză de cerb/ În pohar nu-nchep/ Buzuțele noastre/ Nu-nchep în pohare/ Că beau din izvoare..."
     
                                                                                      ***

  Mai încolo, lumea devine mai largă și mai omenească: Poiana Ruia se deschide ca un balcon rotund, întins in coasta muntelui, în mijloc cu lacul ce alimentează tunurile de zăpadă. Telegondolele urcă și coboară - salbă pe cabluri, iar dedesubt se împletesc și se despart pârtiile pline de năluci: Drumul Roșu, Sub Teleferic, Sulinar, Drumul Albastru. "O skioriță mică, plină de curaj, se-avântă-n zbor, în jos, pe Sulinar..." - ce să fac? Îmi plac cântecele de munte.
Spre vest se ivește deja o geană rozalie. După o adevărată luptă cu nămeții Poienii Ruia, ce deseori îmi ajungeau până la brâu în timp ce descriam un arc larg, ca să ocolesc pârtiile, simt sub tălpi lemnul terasei de la Cabana Postăvarul (Julius Römer Hutte). Skiurile și plăcile stau grămezi între mese, iar tineri și bătrâni, cu zecile, privesc spre asfințit.

  Și au, într-adevăr, ce vedea! Spre vest, Bucegii și Piatra Craiului pun zid orizontului, lăsând doar o şa domoală, cu satele Măgura și Peștera, drept poartă între ei. Și prin acea poartă se lasă încet mândrul Soare, cu lumina pălind de osteneala unei zile de decembrie. Însă cum atinge câte un colț de stâncă, limbi prelungi de flăcări se întind, roșii, pe creste, însângerând când Bucşoiul, când coroana zimțată a Craiului, iar vraja se întinde până la noi, infiorând vârfurile de pin de sub terasă. Asfințitul văzut de la Cabana Postăvarul - mereu altfel, mereu magic.

  Termin vinul fiert, mă gândesc cu jind la salamul de biscuiți care s-a terminat înainte să ajung (da, salamul de biscuiți de aici e legendar!) și pornesc în pas iute spre Ruia. Umbre albastre-cenuşii coboară din munte, întunecând peisajul. Din loc în loc, doar muchia Craiului se mai zărește, în flăcări. Panta cade abrupt pe Sulinar și pune mușchii, tendoanele la încercare, până ce coteşte lin în Drumul Lehmann.

  Luminile Poienii Brașov râd de aproape.