[RO & HU] Pentru că unora le place să trăiască înflăcărat și picant! // Mert van, aki tüzesen és csípősen szeret elni!

[A MAGYAR SZÖVEG ALÓL OLVASHATÓ]

ROMÂNĂ:

"Piperul spaniol se numește, în Ungaria, "paprika"[ardei] și este condimentul preferat al maghiarilor. E de necrezut, în ce cantități se folosește în preparatele lor naționale, cum ar fi carnea de gulyás, adică vită mărunțită în cuburi, cu zeamă de ardei iute. Gulyás-ul are, asupra stomacului neînvățat la așa ceva, efectul tăciunilor aprinși, sau mai rău.

– August Ellrich: „Die Ungarn wie sie sind” (Berlin, 1831)

Originar din America Centrală și de Sud, ardeiul iute a pătruns în tradiția noastră sub numele de "piper spaniol", "piper turcesc", apoi "paprika", încă din secolul al XVI-lea. La început apanaj al familiilor cu stare, în timp devine cel mai folosit și îndrăgit condiment al bucătăriei maghiare, dar și în gastronomia popoarelor vecine sau conlocuitoare. Așadar, îi bun înțăles că din ceea ardelenească nu poate lipsi. "Pişcătorul" e de bază în gulyás, în zeama pescărească sau în feluritele păpricaşuri, împodobește sarmalele, varza à la Cluj, varza secuiască sau lucicoşul, îmbățoşază picioicile țărănești (cartofi, pentru cititorii de peste munți), iar ciorbele nu se pot închipui fără un ardei proaspăt ori murat alături, domolit cu smântână de casă. Ba mai mult, iubitorii de finomşaguri pun câte un ardei pișcos, crestat și cu niște miere sau ierburi aromate și în sticla de pălincă, apoi lasă licoarea să se așeze, așa, vreo lună, să fie numa' bună când dă gerul. La borcan, se poate pune întreg, în oțet sau saramură, cu fructe, verdețuri sau zarzavaturi, tăiat rondele, răzălit sau tocat și presărat cu sare (Erős Pista). Se amestecă și in zacuscă, să îi dea vână, sau se călește în tocănițele picante.

Și nu degeaba ne place atât de mult! Conform internetului, efectele benefice ale ardeiului iute sunt apreciate în întreaga lume, fiind elementul central și în alte bucătării, cum ar fi cea mexicană sau cea indiană:
Îmbunătățește circulația sângelui, folosește ca antibacterian în caz de gripă, răceală sau inflamații ale gâtului, este utilizat împotriva căderii părului, ameliorează memoria, ajută în cazul afecțiunilor cardiovasculare, face bine corzilor vocale, alungă senzația de oboseală,  trezește și împrospătează, scade nivelul colesterolului și se crede că ar fi recomandabil și pentru prevenirea apariției anumitor tumori.
Mulțumită conținutului ridicat de fosfor, Beta-karoten și potasiu, neutralizează radicalii liberi dăunători. În doze mici, contribuie la digestia normală și conține vitaminele  E, A, B1, B2, B3 și C (ultima în proporții mari).
Ajută la schimbul de substanțe în procesul digestiv, fiind considerat cel mai bun prieten al celor care țin cură de slăbire, deoarece, datorită substanțelor sale active, grăbește arderea surplusului de grăsime.

Am aflat și că ar îmbunătăți vederea și ar avea efect antidiuretic, iar crema cu capsaicină (chestia aia care face ardeiul să fie pişcos) s-ar folosi în tratarea celulitei, migrenelor și a durerilor de ligamente.

Amu, nu tot ce scrie pe internet e pe bune, dar cert e că iubesc ardeiul iute și face parte din viața mea...pentru că unora le place să trăiască înflăcărat și picant!

MAGYAR:

"A spanyol borsot Magyarországon paprikának nevezik és a magyaroknak legkedvesebb fűszerszáma. Hihetetlen, milyen mennyiséget tesznek nemzeti ételeikbe, amilyen a gulyáshús, (apróra vágott marhahús paprikás lével). Az erre nem szokott ínyre az a gulyáshús úgy hat, mint az izzó parázs, vagy még rosszabbul."

- August Ellrich: „Die Ungarn wie sie sind” (Berlin, 1831)

A Közép- és Dél Amerikából származó csípős paprika, még a XVI. században, spanyolbors vagy törökbors néven hatolt be a hagyományos konyhánkba. Ha egykor Zrínyiék, vagy más előkelő családok kamráiban említik csak a jegyzetek, idővel a magyarok kedvenc fűszerevé válik, és fontos eleme a szomszéd és együttlakó népek gasztronómiájának is. Tehát egyértelmű, hogy az erdélyi konyha sem nélkülözheti.
Az erős paprika alapanyaga a gulyásoknak, halászleveknek vagy különböző féle paprikásoknak, a töltött, kolozsvári, székely és lucskos káposztát díszíti, ízesíti a parasztpityókát, a csorba-levesek pedig elképzelhetetlenek friss vagy savanyú paprika nélkül, mely tüzét majd bőven, házi tejföllel csillapítunk. A finomságokat kedvelő gazdák még a pálinkába is belehullatnak egy-egy megvágott szálat, néha mézzel és gyógynövényekkel együtt, majd elteszik egy hónapra, hogy épp jó legyen, mire bekopog a tél.
Egészben vagy karikákra vágva, ecetbe vagy sósvízbe, gyümölcsökkel vagy zöldségekkel társítva teszik el, vagy pedig darálva és bőven megsózva, Erős Pista formában.
Belepároljuk a pörköltbe is, vagy hozzáadjuk a zakuszkához, hogy egy cseppnyit vadítson rajta.

És nemhiába kedveljük ennyire. Az internet szerint, a csípős paprika csodaszámba menő gyógyhatásairól világszerte ódákat zengenek:
Serkenti a vérkeringést, influenza, torokgyulladás és megfázásos betegségek esetén baktériumölő hatású, hajhullás ellen is felhasználják, javítja a memóriát, szív-, és érrendszeri bántalmak esetén szintén jótékony hatású, jót tesz a hangszálaknak, elűzi a fáradságérzetet, éberré tesz és felfrissít, csökkenti a koleszterint, de egyes daganatos betegedések megelőzésekéntis ajánlott.
Magas foszfor-, Béta-karotin- és kálium- tartalmának köszönhetően semlegesíti a káros szabad gyököket.
Kisebb dózisban fogyasztva hozzájárul a normális emésztéshez, E-, A-, B1-, B2-, B3- és rendkívül magasabb C-vitamindózissal rendelkezik.
Serkenti az emésztést, javítja az anyagcserét, ezáltal a fogyókúrázók legjobb barátjaként tartják számon, mivel hatóanyagainak köszönhetően felgyorsítja a lerakódott zsírfölösleg égetését, ezáltal a zsírsejtek mintegy önmagukat semmisítik meg.

Kevesen tudják, hogy a látást is javítja, megszünteti a hasmenést, a kapszaicin tartalmú krémet pedig narancsbőr kezelésére, migrénes panasz és ízületi bántalom enyhítésére is alkalmazzák.

Nos, nem minden igaz, ami az interneten olvasható, de tény, hogy imádom a csípős paprikát és jelentős része az életemnek...mert van, aki tüzesen és csípősen szeret élni!

Amintiri din martie: Pe Coclauri prin Cheile Plaiului și Poarta Zmeilor

Pornim din Cluj pe la 7:30 dimineața, iar de la Turda urcăm pe Valea Arieșului. După ce trecem prin Rimetea (Torockó) și Colțeşti (Torockószentgyörgy), ajungem, cotind pe un drum neasfaltat, în satul Izvoarele (Bedellő), pe la 9:00. După încă 15 minute și o turmă de căprițe intrăm în strâmtoarea Cheilor Plaiului, pe unde urcăm cam două ore, pe un covor gros de frunze uscate, printre cascade superbe, stânci de calcar acoperite cu mușchi și flori de primăvară, creste dantelate și formațiuni de tip "babe", spre Platoul Bedeleului (Bedellői Karsztplató). Cărarea e o brână îngustă pe versantul sudic al vârfului Cornului (1238 m), unde se întâlnesc niște grohotişuri superbe, la poalele crestelor de calcar, ceea ce este atipic pentru Apuseni, dând locului mai degrabă un iz de mini-Piatra Craiului. Obișnuit cu altitudinile meridionalilor, mă așteptam să fiu mai plictisit de Trascăul mai "pitic", dar peisajele, sunt, totuși, de o savoare pe care camera noastră de smartphone nici nu reușește să o prindă, iar feelingul e cât se poate de montan.

Către izvor, valea Plaiului se lărgește mult, formând un soi de circ ce se termină pe creastă. De aici incepe să se deschidă Platoul Bedeleului, golaș, batut de vânt puternic și presărat,  pe alocuri, cu arbuști și cu paduri de  carpen, gorun și larice în vale, spre Sălciua (Alsószolcsva) și Poşaga. Mi s-a parut destul de ciudat peisajul acesta de pajiște alpină, la nici 1250 m altitudine...
Pe acest platou e un țugui cu un stâlp cu indicatoare, dar, dacă mergeți pe acolo, atenție! Săgeata care indica traseul nostru (spre Poarta Zmeilor, pe cruce roșie) are o deviere de mai mult de 45° de la poteca in sine, iar marcajele lipsesc cu desăvârșire pe o distanță destul de mare. Din această cauză, pe bază de hartă, busolă și instinct am coborât mult spre stânga direcției indicate de săgeată și tot am ratat traseul, am intrat pe o potecă cu deviație de vreo 5° spre N, față de cea corectă. Urmând o văioagă largă, după un timp găsim ruinele unui vechi refugiu (din cate am aflat ulterior), dar nici un marcaj sau indiciu că am fi pe drumul cel bun. Acolo am dat de o turmă de vreo 7-8 căprioare care dormeau in iarba înaltă și uscată, și care au sărit,  speriate, la apropierea noastră,  dar s-au oprit, apoi, să ne inspecteze, curioase. După încă puțin timp de mers printr-un veritabil covor de ghiocei, constatăm că valea se termină brusc în peretele abrupt marcat pe hartă.

Ne mai învârtim pe acolo, încercând să găsim marcajul. Nici vorbă. Găsim, în schimb, un promontoriu însorit,  unde facem o scurtă pauză și cateva poze cu Valea Arieșului pe la Poşaga, pereții stâncoși ai Muntelui Mare și platoul încă înzăpezit al Vlădesei. Apoi ne mai învârtim. Mai cercetăm harta, constatăm că peștera trebuie să fie în versantul stâng, pe al cărei coastă urcăm și găsim urme proaspete și...uhm...caca, de ursuleț. De pe culme, vedem că nu vedem nimic ce ne-ar da un reper. Eu am început să o iau personal. "Cum, nu suntem capabili să găsim un traseu?!" Decidem să ne întoarcem la stâlpul cu indicatoare. La vreo 400-500 m VNV de țugui, după multe eforturi de atenție, zăresc un stâlp vopsit alb-negru, spre care ne îndreptăm...să ne încercăm norocul. Într-adevăr, poteca noastră cu cruce roșie continua de acolo, și pe deasupra destul de bine marcată. Dar am pierdut deja mult timp, așadar, chiar dacă întindem bine pasul pe porțiunea rămasă,  ajungem la Poarta Zmeilor (Sárkánykapu) abia la ora 14:30, cu o întârziere de 2,5 ore față de planul inițial. Poarta este o superbă formațiune calcaroasă, asemănătoare cu Zaplazul din Crai sau Fereastra Zmeilor din Făgărași ( se pare că nu doar in Trascău bântuiau zmeii în timpurile mitice). Imensa poartă de piatră străjuiește peștera cu același nume (magyarul Bedellői Cseppkőbarlang), cu stalactite, stalagmite și lilieci adorabili.

Mâncăm destul de grăbiți,  pentru că vantul rece, care vuia prin Poartă ca spiritul balaurilor de demult, ne tăia în carne. Ceaiul cald din termos face minuni. La ora 15:00 pornim inapoi pe drumul deja cunoscut și inainte de ora 16:00 suntem deja pe creasta de deasupra văii Plaiului, iar în scurt timp facem deja poze, din Chei, peisajului ce se deschide între Izvoarele, Colțeşti și Vălişoara (Torockógyertyános). În jurul orei 17:45 recuperăm mașina din centrul satului Izvoarele, dar, din cauza rătăcirilor de pe platou, constatăm că nu mai avem timp pentru urcarea Pietrei Secuiului (Székelykő) -ar dura cca 2,5 ore, exact timpul pierdut sus- așa că vizităm rapid Cetatea Trascăului din Colțeşti  (Torockószentgyörgyi Vár), care a aparținut până în secolul al XVII-lea familiei Torockóy, facem poze Pietrei Secuiului, poleită în lumina asfințitului, și ne întoarcem la Cluj aerisiți si cu un zâmbet larg, tipic momentelor post-tură. Care nu ați fost pe acolo, mergeți, cât de repede!

Amintiri din vară: Călătorie pe Piatra Mare și în suflet

  Am ajuns la cabană fix înaintea furtunii. Amu plouă, tună, fulgeră,  dar numai până pe la 5-6, cică. Apoi direcția Vârful Piatra Mare! Câțiva liceeni dezorientați și bătuți de ploaie, nepregătiți, au găsit adăpost în cabană. Îi ajutăm din trusa medicală. Săracii trebuie să coboare pe ploaie. La cabană se aglomerează, se retrag grupuri-grupuri din fața vremii urâte. Plouă și iar plouă,  iar norii se rostogolesc pe versantul Pietrei. Copiii prinși de ploaie sunt înghețați și uzi. Le dăm pături, polare uscate, care ce avem.
  Un munțoman își trage pelerina de ploaie și apucă bețele: "Eu mă duc în sus pe vârf, nu mai aștept să se oprească ploaia." "Eu mai stau jumătate de oră, poate-poate, dacă nu - mă pornesc și eu", zic. La ora 16.45 încă plouă mărunt şi des. Mă echipez și mă pun la drum, pe poteca pietroasă ce taie colțul de pădure din jurul Şurii de Piatră, mai sus de cabană. Pe când dovedesc penultimul urcuş pieptiş, se domolește și vremea, iar peisajul se deschide magic de la balconaşul de stâncă din cotitură: Ciucaş, Baiului, Neamțului oglindesc soarele aproape asfințit în aerul limpede de după ploaie. Nu mă abțin și urc din vârf în vârf,  toate piscurile ce înconjoară platoul golaș, lăsând la urmă Vârful Piatra Mare, cireașa de pe tort. Ciobanul din Coada Pietrei Mari duce oile în jos și șase-şapte zăvozi incep să bată către mine furioși, dar până fac înconjurul stâncăriei turma e deja aproape la stână și câinii mă lasă în plata Domnului. Bucegi, Crai, Postăvar - se înșiră salbă de pietre albe și păduri, în capăt cu Brașovul. Soarele dispare în valuri de roșu după Piatra Craiului. Trebuie să cobor, să ajung pe lumină la cabană! Îndes rapid un baton de Făgăraș și pornesc in forță, când -ce să vezi? Vestita ursoaică din zonă a ieșit cu doi pui mici de tot la plimbare, ori după cină (ciuperci, fructe, jir și ghindă și alte cele ce le mănâncă urșii când nu sunt la greu), la vreo sută de metri în jos de cărare. Lumina e proastă, camera foarte slabă, nu reușesc să îi prind în poză, din păcate. Asta e. Strig de vreo două ori, Martinica o ia la fugă cu pufoșeniile după ea și eu îmi văd de drum, până la cabana unde mă întâmpină Gyopár și Brúnó, ciobăneștii albi ai casei. Cabanierul se întoarce cu măgarii încărcați de provizii, iar muntele se adâncește în crepuscul. Mă duc să mănânc o fasole, apoi somn. Mâine am de străbătut cel mai sălbatic sector al Pietrei Mari: Peștera de Gheață și  Șirul Stâncilor.

                                                                                     ***

  Noaptea coboară din cotloanele muntelui și, curând, poiana dintre vârful Pușcaș și Șura de Piatră încremeneşte într-o beznă rece, cu cabana în mijloc. Doar luminile Brașovului licăresc din depărtare, o lume pe care o vezi, o știi, dar ai lăsat-o deoparte. Aici e timp împietrit și liniște. Frigul nopții senine de după o zi cu furtuni înțeapă obrajii. Deasupra vârfurilor de pin, stelele Carului Mare împung perdeaua neagră, apoi altele, răzlețite pe întinsul cerului. Și Luna! Plină, splendidă în noblețea ei vrăjită, veghează asupra farmecelor legate în râpele împădurite, în adâncuri și în noi.
Urc treptele cabanei ca prin vis, cu pielea înfiorată de răcoare. Sunt singurul turist, iar patul meu, sub geamul mansardei, e scăldat în lumină albastră-argintie. Mă cuibăresc în sacul de dormit și somnul mă cotropeşte lin, legănat de mireasma de lemn și tăcerea unei lumi de stâncă.

                                                                                       ***

  Dimineața vine veselă și blândă, împrăștiind raze calde peste culorile vii, văratice, ale împrejurimilor. Parcă nici nu ar fi fost acea întunecime rece și solemnă in ceasurile dinainte. Pajiștea se pictează în albastru, auriu și verde, lumina limpede se împrăștie în nestemate prin boabele grele de rouă. Izvorul din marginea pădurii mă trezește cu apă proaspătă. Mănânc iute, din brişcă, și îmi strâng bagajul. Am destul timp să ajung acasă, aș mai și zăbovi în sânul Pietrei Mari, dar poteca mă cheamă cu șuier și freamăt, din văi.
  Mulțumesc de primire, dau ziua bună și pornesc în pas sprinten in jos, de unde răzbate o adiere ușoară și verde crud.
 
  Uneori timpul capătă alte dimensiuni decât cele obișnuite, uneori mintea noastră se agață de fiecare frunză întâlnită în cale, alteori sufletul se avântă în încercări nesăbuite de a cuprinde întreaga fire a naturii, acea măreție sublimă, înfricoșătoare și minunată, sărbătoare a vieții în iminența morții, care m-a împins întotdeauna în revelația sacrului. Cert este că după ce am colindat felurite locuri și am trăit de la exaltare la spaimă, cu trupul gemând de oboseală și fără vreun ceas la mine, am ajus la picioarele muntelui, în Dâmbul Morii, între familii sedentare care făceau, comod, grătarul de sâmbătă. "E ora douăsprezece și patru minute" - îmi spune o băbuță cumsecade. Deci au trecut două ore de când am pornit de la cabană... Acum înțeleg de ce mă dor toate! Traseul era de vreo patru, dar realizez că nu am avut măcar o clipă tendința de a încetini sau a lua vreo pauză, calea mă purta fără împotrivire din partea mea.
  Și poate mi-ar fi plăcut, privind înapoi, să păstrez în fotografii traversarea Poienii Baciului cu ierburile dese și ude, până la pieptul omului, sau pădurea de conifere uscate dinspre vârful Piatra Mică, unde am nimerit într-o explozie de gălbiori, hribi și iuțari, urmele proaspete de urs și cerb din adâncimile luxuriante ale codrului de lângă Peștera de Gheață, unde natura triumfă pentru că rareori trece picior de drumeț. Sau coborârea pe povârnişul abrupt de sub mărețul Șir al Stâcilor aplecate deasupra potecii care pică liber între desişuri de brad - cel mai dificil traseu marcat din întregul masiv- unde m-am și dus de-a dura de vreo două ori, apoi șerpuirea pe serpentinele și cumpenele de apă ale Drumului Țiganilor, până în câmpul zumzăind de gâze de la Dâmbul Morii. Poate și ursoaica cu pui de aseară sau acea incredibilă Lună. Dar unele lucruri nu le putem lua cu noi acasă. Rămân în inima Muntelui, jertfă lui, împreună cu fărâme din sufletul nostru, să ne cheme, necontenit, înapoi.