Traseu: Poiana Brașov - Carieră - Vâlcelul lui Schmauz - Poiana Drester (1305 m) - Peștera de Lapte - Poiana Ruia - Cabana Postăvaru (Julius Römer Hutte - 1604 m) - Poiana Ruia - Sulinar - drumul Lehmann - Pârtia Bradul - Poiana Brașov.
Pornesc, hotărât, pe la ora 14.00, luând în piept Vâlcelul abrupt și înzăpezit al lui Schmauz. Înaintea mea se întind câteva urme de căței, apoi pe versanți se văd mărturiile trecerii unui grup de căprioare. Zăpada e mare și proaspătă, eu sunt cel ce deschide traseul pentru oameni... Mă opresc și mă intorc spre Poiana Brașov: soarele bate pieziș peste creste; valuri de pădure se încalecă spre goliciunea Țării Bârsei, unde Măgura Codlei stă singură și ursuză. Fac vreo două fotografii...dar observ că imaginile capătă tuşe de Monet ori Renoir, căci telefonul meu nu prea știe să facă poze. Nu-i bai, sunt bune și așa. Lasă loc pentru imaginație. Urc pieptiş printre brazi încărcați de zăpadă grea. Din loc în loc, se vede pe unde au trecut căprioarele, lăsând gropițe adânci cu copitele, ori câte o vulpiță, în salturi peste nămeți. Curând zăresc, îngrădit țărăneşte, izvorul de sus, cu rezervorul de apă.
Intru, pare-se, în Poiana Drester, la răscrucea de trasee. Se poate apuca înspre Valea cu Apă și de-acolo spre Brașov, prin Poiana Stechil sau spre Pietrele lui Solomon. Se poate lua și coasta de-a dreptul, spre Vârful Crucurul Mare, apoi mai lin, trecând printre codri uscați și sumbri, spre Ruia și Cristianul Mare. Dar planul meu este să tai spre Peștera de Lapte, o atracție aparte pentru zona Masivului Postăvarul. Tot spre dreapta, pe "bulină albastră". Drumul este cu desăvârșire virgin, iar poteca se ghicește numai mulțumită coastei ce se semețeşte abrupt, lăsând doar o brânuță îngustă și troienită, presărată, din loc în loc, cu copaci marcați. Valea e prăpăstioasă, brazii sclipesc sub raze și se scutură, câteodată, de zăpadă. "Ochii-verzi, zăpada-i albă..."-cântecul mi se fredonează în minte, de la sine. Oare e despre o brăduță?
Din nou urme de căprioare, sub stânci cu muşchiul moale, poleit cu alb. Și enorm de multă liniște, deși sub noi furnică stațiunea. Acea liniște adâncă și sacră, de care sunt însetat ori de câte ori decid să pornesc pe cărări, de unul singur. Și deodată, surpriza zilei! Urmele unei mici haite de lupi, de patru-cinci capete, în șir perfect. Au venit pe potecă, cel mai probabil în dimineața asta, în direcția din care urc eu. Au ajuns până in dreptul meu, apoi s-au pierdut în vale, în desişuri. Îmi reiau drumul spre peșteră, pe șirul pașilor de lup, pășind cu atenție pe zăpada afânată ce îmbracă poteca îngustă.
Peste puțin timp se cască, tăiată în piatră, gura de monstru preistoric a Peșterii de Lapte, cu dinți din țurțuri de gheață. În jurul ei zăpada e neatinsă, deci, dacă vreun Martinel o folosește ca adăpost vremelnic, acum sigur nu e acasă. Înăuntru, farmecul pastei de calcar lăptos e întregit de un veritabil spectacol al apei încremenite de ger. În cotloane, lilieci cu puful glazurat cu promoroacă dorm fără vreo grijă.
Dar e timul să pornesc, mai e de mers și deja e ora trei și un sfert (bine, indicatorul mi-a spus că e drum de două ceasuri până aici, dar se poate înjumătăți timpul lejer, chiar și pe iarnă).
Urmele de lup continuă, pe poteca mea, înspre creasta Crucurilor. Le părăsesc abia când o mică poieniță cu brazi masivi si împovărați de omăt vestește apropierea noii răscruci, cea cu traseul dinspre Crucurul Mare spre Poiana Ruia. E incredibil, câtă sălbăticie și tăcere poate poposi în codru iarna, chiar dacă, pe alocuri, se vedeau hotelurile și pârtiile de ski! Mă simt descătușat de oameni, de oraș, de cele lumești. Cel al codrului își intră în drepturi. "Picioare de cerb/ Peste prag nu trec/ Nu calcă-n cenușă/ Da calcă pe frunză/ Nici coarne de cerb/ Peste prag nu trec/ Nici buză de cerb/ În pohar nu-nchep/ Buzuțele noastre/ Nu-nchep în pohare/ Că beau din izvoare..."
***
Mai încolo, lumea devine mai largă și mai omenească: Poiana Ruia se deschide ca un balcon rotund, întins in coasta muntelui, în mijloc cu lacul ce alimentează tunurile de zăpadă. Telegondolele urcă și coboară - salbă pe cabluri, iar dedesubt se împletesc și se despart pârtiile pline de năluci: Drumul Roșu, Sub Teleferic, Sulinar, Drumul Albastru. "O skioriță mică, plină de curaj, se-avântă-n zbor, în jos, pe Sulinar..." - ce să fac? Îmi plac cântecele de munte.
Spre vest se ivește deja o geană rozalie. După o adevărată luptă cu nămeții Poienii Ruia, ce deseori îmi ajungeau până la brâu în timp ce descriam un arc larg, ca să ocolesc pârtiile, simt sub tălpi lemnul terasei de la Cabana Postăvarul (Julius Römer Hutte). Skiurile și plăcile stau grămezi între mese, iar tineri și bătrâni, cu zecile, privesc spre asfințit.
Și au, într-adevăr, ce vedea! Spre vest, Bucegii și Piatra Craiului pun zid orizontului, lăsând doar o şa domoală, cu satele Măgura și Peștera, drept poartă între ei. Și prin acea poartă se lasă încet mândrul Soare, cu lumina pălind de osteneala unei zile de decembrie. Însă cum atinge câte un colț de stâncă, limbi prelungi de flăcări se întind, roșii, pe creste, însângerând când Bucşoiul, când coroana zimțată a Craiului, iar vraja se întinde până la noi, infiorând vârfurile de pin de sub terasă. Asfințitul văzut de la Cabana Postăvarul - mereu altfel, mereu magic.
Termin vinul fiert, mă gândesc cu jind la salamul de biscuiți care s-a terminat înainte să ajung (da, salamul de biscuiți de aici e legendar!) și pornesc în pas iute spre Ruia. Umbre albastre-cenuşii coboară din munte, întunecând peisajul. Din loc în loc, doar muchia Craiului se mai zărește, în flăcări. Panta cade abrupt pe Sulinar și pune mușchii, tendoanele la încercare, până ce coteşte lin în Drumul Lehmann.
Luminile Poienii Brașov râd de aproape.
Superb!
RăspundețiȘtergereMulțumesc! :3
RăspundețiȘtergere