Pornim din Cluj pe la 7:30 dimineața, iar de la Turda urcăm pe Valea Arieșului. După ce trecem prin Rimetea (Torockó) și Colțeşti (Torockószentgyörgy), ajungem, cotind pe un drum neasfaltat, în satul Izvoarele (Bedellő), pe la 9:00. După încă 15 minute și o turmă de căprițe intrăm în strâmtoarea Cheilor Plaiului, pe unde urcăm cam două ore, pe un covor gros de frunze uscate, printre cascade superbe, stânci de calcar acoperite cu mușchi și flori de primăvară, creste dantelate și formațiuni de tip "babe", spre Platoul Bedeleului (Bedellői Karsztplató). Cărarea e o brână îngustă pe versantul sudic al vârfului Cornului (1238 m), unde se întâlnesc niște grohotişuri superbe, la poalele crestelor de calcar, ceea ce este atipic pentru Apuseni, dând locului mai degrabă un iz de mini-Piatra Craiului. Obișnuit cu altitudinile meridionalilor, mă așteptam să fiu mai plictisit de Trascăul mai "pitic", dar peisajele, sunt, totuși, de o savoare pe care camera noastră de smartphone nici nu reușește să o prindă, iar feelingul e cât se poate de montan.
Către izvor, valea Plaiului se lărgește mult, formând un soi de circ ce se termină pe creastă. De aici incepe să se deschidă Platoul Bedeleului, golaș, batut de vânt puternic și presărat, pe alocuri, cu arbuști și cu paduri de carpen, gorun și larice în vale, spre Sălciua (Alsószolcsva) și Poşaga. Mi s-a parut destul de ciudat peisajul acesta de pajiște alpină, la nici 1250 m altitudine...
Pe acest platou e un țugui cu un stâlp cu indicatoare, dar, dacă mergeți pe acolo, atenție! Săgeata care indica traseul nostru (spre Poarta Zmeilor, pe cruce roșie) are o deviere de mai mult de 45° de la poteca in sine, iar marcajele lipsesc cu desăvârșire pe o distanță destul de mare. Din această cauză, pe bază de hartă, busolă și instinct am coborât mult spre stânga direcției indicate de săgeată și tot am ratat traseul, am intrat pe o potecă cu deviație de vreo 5° spre N, față de cea corectă. Urmând o văioagă largă, după un timp găsim ruinele unui vechi refugiu (din cate am aflat ulterior), dar nici un marcaj sau indiciu că am fi pe drumul cel bun. Acolo am dat de o turmă de vreo 7-8 căprioare care dormeau in iarba înaltă și uscată, și care au sărit, speriate, la apropierea noastră, dar s-au oprit, apoi, să ne inspecteze, curioase. După încă puțin timp de mers printr-un veritabil covor de ghiocei, constatăm că valea se termină brusc în peretele abrupt marcat pe hartă.
Ne mai învârtim pe acolo, încercând să găsim marcajul. Nici vorbă. Găsim, în schimb, un promontoriu însorit, unde facem o scurtă pauză și cateva poze cu Valea Arieșului pe la Poşaga, pereții stâncoși ai Muntelui Mare și platoul încă înzăpezit al Vlădesei. Apoi ne mai învârtim. Mai cercetăm harta, constatăm că peștera trebuie să fie în versantul stâng, pe al cărei coastă urcăm și găsim urme proaspete și...uhm...caca, de ursuleț. De pe culme, vedem că nu vedem nimic ce ne-ar da un reper. Eu am început să o iau personal. "Cum, nu suntem capabili să găsim un traseu?!" Decidem să ne întoarcem la stâlpul cu indicatoare. La vreo 400-500 m VNV de țugui, după multe eforturi de atenție, zăresc un stâlp vopsit alb-negru, spre care ne îndreptăm...să ne încercăm norocul. Într-adevăr, poteca noastră cu cruce roșie continua de acolo, și pe deasupra destul de bine marcată. Dar am pierdut deja mult timp, așadar, chiar dacă întindem bine pasul pe porțiunea rămasă, ajungem la Poarta Zmeilor (Sárkánykapu) abia la ora 14:30, cu o întârziere de 2,5 ore față de planul inițial. Poarta este o superbă formațiune calcaroasă, asemănătoare cu Zaplazul din Crai sau Fereastra Zmeilor din Făgărași ( se pare că nu doar in Trascău bântuiau zmeii în timpurile mitice). Imensa poartă de piatră străjuiește peștera cu același nume (magyarul Bedellői Cseppkőbarlang), cu stalactite, stalagmite și lilieci adorabili.
Mâncăm destul de grăbiți, pentru că vantul rece, care vuia prin Poartă ca spiritul balaurilor de demult, ne tăia în carne. Ceaiul cald din termos face minuni. La ora 15:00 pornim inapoi pe drumul deja cunoscut și inainte de ora 16:00 suntem deja pe creasta de deasupra văii Plaiului, iar în scurt timp facem deja poze, din Chei, peisajului ce se deschide între Izvoarele, Colțeşti și Vălişoara (Torockógyertyános). În jurul orei 17:45 recuperăm mașina din centrul satului Izvoarele, dar, din cauza rătăcirilor de pe platou, constatăm că nu mai avem timp pentru urcarea Pietrei Secuiului (Székelykő) -ar dura cca 2,5 ore, exact timpul pierdut sus- așa că vizităm rapid Cetatea Trascăului din Colțeşti (Torockószentgyörgyi Vár), care a aparținut până în secolul al XVII-lea familiei Torockóy, facem poze Pietrei Secuiului, poleită în lumina asfințitului, și ne întoarcem la Cluj aerisiți si cu un zâmbet larg, tipic momentelor post-tură. Care nu ați fost pe acolo, mergeți, cât de repede!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu