Am ajuns la cabană fix înaintea furtunii. Amu plouă, tună, fulgeră, dar numai până pe la 5-6, cică. Apoi direcția Vârful Piatra Mare! Câțiva liceeni dezorientați și bătuți de ploaie, nepregătiți, au găsit adăpost în cabană. Îi ajutăm din trusa medicală. Săracii trebuie să coboare pe ploaie. La cabană se aglomerează, se retrag grupuri-grupuri din fața vremii urâte. Plouă și iar plouă, iar norii se rostogolesc pe versantul Pietrei. Copiii prinși de ploaie sunt înghețați și uzi. Le dăm pături, polare uscate, care ce avem.
Un munțoman își trage pelerina de ploaie și apucă bețele: "Eu mă duc în sus pe vârf, nu mai aștept să se oprească ploaia." "Eu mai stau jumătate de oră, poate-poate, dacă nu - mă pornesc și eu", zic. La ora 16.45 încă plouă mărunt şi des. Mă echipez și mă pun la drum, pe poteca pietroasă ce taie colțul de pădure din jurul Şurii de Piatră, mai sus de cabană. Pe când dovedesc penultimul urcuş pieptiş, se domolește și vremea, iar peisajul se deschide magic de la balconaşul de stâncă din cotitură: Ciucaş, Baiului, Neamțului oglindesc soarele aproape asfințit în aerul limpede de după ploaie. Nu mă abțin și urc din vârf în vârf, toate piscurile ce înconjoară platoul golaș, lăsând la urmă Vârful Piatra Mare, cireașa de pe tort. Ciobanul din Coada Pietrei Mari duce oile în jos și șase-şapte zăvozi incep să bată către mine furioși, dar până fac înconjurul stâncăriei turma e deja aproape la stână și câinii mă lasă în plata Domnului. Bucegi, Crai, Postăvar - se înșiră salbă de pietre albe și păduri, în capăt cu Brașovul. Soarele dispare în valuri de roșu după Piatra Craiului. Trebuie să cobor, să ajung pe lumină la cabană! Îndes rapid un baton de Făgăraș și pornesc in forță, când -ce să vezi? Vestita ursoaică din zonă a ieșit cu doi pui mici de tot la plimbare, ori după cină (ciuperci, fructe, jir și ghindă și alte cele ce le mănâncă urșii când nu sunt la greu), la vreo sută de metri în jos de cărare. Lumina e proastă, camera foarte slabă, nu reușesc să îi prind în poză, din păcate. Asta e. Strig de vreo două ori, Martinica o ia la fugă cu pufoșeniile după ea și eu îmi văd de drum, până la cabana unde mă întâmpină Gyopár și Brúnó, ciobăneștii albi ai casei. Cabanierul se întoarce cu măgarii încărcați de provizii, iar muntele se adâncește în crepuscul. Mă duc să mănânc o fasole, apoi somn. Mâine am de străbătut cel mai sălbatic sector al Pietrei Mari: Peștera de Gheață și Șirul Stâncilor.
***
Noaptea coboară din cotloanele muntelui și, curând, poiana dintre vârful Pușcaș și Șura de Piatră încremeneşte într-o beznă rece, cu cabana în mijloc. Doar luminile Brașovului licăresc din depărtare, o lume pe care o vezi, o știi, dar ai lăsat-o deoparte. Aici e timp împietrit și liniște. Frigul nopții senine de după o zi cu furtuni înțeapă obrajii. Deasupra vârfurilor de pin, stelele Carului Mare împung perdeaua neagră, apoi altele, răzlețite pe întinsul cerului. Și Luna! Plină, splendidă în noblețea ei vrăjită, veghează asupra farmecelor legate în râpele împădurite, în adâncuri și în noi.
Urc treptele cabanei ca prin vis, cu pielea înfiorată de răcoare. Sunt singurul turist, iar patul meu, sub geamul mansardei, e scăldat în lumină albastră-argintie. Mă cuibăresc în sacul de dormit și somnul mă cotropeşte lin, legănat de mireasma de lemn și tăcerea unei lumi de stâncă.
***
Dimineața vine veselă și blândă, împrăștiind raze calde peste culorile vii, văratice, ale împrejurimilor. Parcă nici nu ar fi fost acea întunecime rece și solemnă in ceasurile dinainte. Pajiștea se pictează în albastru, auriu și verde, lumina limpede se împrăștie în nestemate prin boabele grele de rouă. Izvorul din marginea pădurii mă trezește cu apă proaspătă. Mănânc iute, din brişcă, și îmi strâng bagajul. Am destul timp să ajung acasă, aș mai și zăbovi în sânul Pietrei Mari, dar poteca mă cheamă cu șuier și freamăt, din văi.
Mulțumesc de primire, dau ziua bună și pornesc în pas sprinten in jos, de unde răzbate o adiere ușoară și verde crud.
Uneori timpul capătă alte dimensiuni decât cele obișnuite, uneori mintea noastră se agață de fiecare frunză întâlnită în cale, alteori sufletul se avântă în încercări nesăbuite de a cuprinde întreaga fire a naturii, acea măreție sublimă, înfricoșătoare și minunată, sărbătoare a vieții în iminența morții, care m-a împins întotdeauna în revelația sacrului. Cert este că după ce am colindat felurite locuri și am trăit de la exaltare la spaimă, cu trupul gemând de oboseală și fără vreun ceas la mine, am ajus la picioarele muntelui, în Dâmbul Morii, între familii sedentare care făceau, comod, grătarul de sâmbătă. "E ora douăsprezece și patru minute" - îmi spune o băbuță cumsecade. Deci au trecut două ore de când am pornit de la cabană... Acum înțeleg de ce mă dor toate! Traseul era de vreo patru, dar realizez că nu am avut măcar o clipă tendința de a încetini sau a lua vreo pauză, calea mă purta fără împotrivire din partea mea.
Și poate mi-ar fi plăcut, privind înapoi, să păstrez în fotografii traversarea Poienii Baciului cu ierburile dese și ude, până la pieptul omului, sau pădurea de conifere uscate dinspre vârful Piatra Mică, unde am nimerit într-o explozie de gălbiori, hribi și iuțari, urmele proaspete de urs și cerb din adâncimile luxuriante ale codrului de lângă Peștera de Gheață, unde natura triumfă pentru că rareori trece picior de drumeț. Sau coborârea pe povârnişul abrupt de sub mărețul Șir al Stâcilor aplecate deasupra potecii care pică liber între desişuri de brad - cel mai dificil traseu marcat din întregul masiv- unde m-am și dus de-a dura de vreo două ori, apoi șerpuirea pe serpentinele și cumpenele de apă ale Drumului Țiganilor, până în câmpul zumzăind de gâze de la Dâmbul Morii. Poate și ursoaica cu pui de aseară sau acea incredibilă Lună. Dar unele lucruri nu le putem lua cu noi acasă. Rămân în inima Muntelui, jertfă lui, împreună cu fărâme din sufletul nostru, să ne cheme, necontenit, înapoi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu